Potrivit statisticilor, 96% dintre oamenii de pe planeta au experimentat cel putin o data in viata stres, frustrare, furie si un sentiment de nemultumire fata de ei insisi. Autocritica sanatoasa este un proces complet natural si adecvat care permite unei persoane sa realizeze greselile facute, sa le analizeze si sa traga concluzii din situatia actuala.
Dar, uneori, exista momente in care nemultumirea obiectiva se transforma in ura de sine patologica, manifestata prin autoflagelare, precum si prin provocarea de daune morale si chiar fizice.
In acest articol vom vorbi despre cum sa recunoastem o astfel de afectiune si ce sa facem cu ea daca o descoperiti la dumneavoastra sau la cei dragi.
Ce este autoagresiunea?
Autoagresiunea este una dintre formele de activitate distructiva indreptata de o persoana direct asupra sa. Activitatea distructiva se refera la tentative de suicid, leziuni, abuz de alcool, dependenta de droguri, autoflagelare si declaratii degradante despre sine.
In psihologie, autoagresiunea este un mecanism de protectie a psihicului. Atunci cand o persoana, din anumite motive, nu poate directiona un impuls agresiv catre un obiect extern care i-a provocat furia, il redirectioneaza catre sine. Acest lucru este posibil din urmatoarele motive:
- Obiectul furiei are o semnificatie personala pentru o persoana: teama de a pierde dragostea cuiva face dificila exprimarea furiei.
- Astfel de manifestare a furiei este condamnata de societate. Cel mai adesea este tipic pentru adolescenti: „Nu pot sa-mi exprim agresivitatea, pentru ca toata lumea va afla despre asta si ma va condamna”.
- Obiectul furiei nu este disponibil. De exemplu, o persoana este suparata pe cineva care a murit de mult.
Un astfel de transfer are loc cel mai adesea in mod inconstient si este mai benefic din punct de vedere emotional pentru persoana insasi decat recunoasterea faptului prezentei unor sentimente neplacute, distructive si introducerea unei confruntari deschise.
In mod surprinzator, in societate exista forme relativ sustinute de autoagresiune, comune ca modalitate de a scapa de stres. Acestea se pot exprima in:
- consumul de alcool si tutun si chiar de droguri in situatii stresante;
- pasiunea pentru sporturi extreme si recreere;
- alegerea unui domeniu de activitate periculos;
- reactii comportamentale distructive minore (decojirea crustelor de pe ranile care se vindeca, muscarea unghiilor si a buzelor pana la sange etc.)
Din punctul de vedere al psihanalizei, automutilarea inconstienta – un comportament in care o persoana se impiedica mereu de ceva si se loveste – este, de asemenea, o forma de autoagresiune psihologica.
O astfel de autodistrugere se poate manifesta atat in abuzul de alcool, cat si in tulburarile alimentare si in privarea fortata de somn. Nu este deloc necesar ca o persoana in astfel de momente sa se gandeasca: „Sunt rau si trebuie sa ma pedepsesc”. Cel mai adesea acest lucru se intampla la nivel subconstient.
Astfel, de exemplu, tinerii pot provoca in mod deliberat batai sau se pot implica in forme extreme de petrecere a timpului liber. Simptomele comportamentale ale autoagresiunii pot fi observate si la prescolari, dar, la nivel psihologic, acestea nu vor fi intotdeauna dictate de ura de sine.
In acelasi timp, este important sa se inteleaga motivul unui astfel de comportament si sa se faca distinctia intre nivelul comportamental si cel psihologic. De exemplu, workaholismul nu indica intotdeauna autoagresiune. La urma urmei, daca o persoana este angajata intr-un proiect important, ale carui termene limita se apropie, este destul de firesc ca ea sa ramana pana tarziu si sa lucreze in weekenduri, deoarece nu vrea sa dezamageasca echipa.
De cele mai multe ori, autoagresiunea se bazeaza pe sentimente ascunse precum furia si dispretul fata de sine. In termeni simpli, autoagresiunea este coincidenta dintre subiectul si obiectul exprimarii furiei. Astfel, ura de sine este un declansator al comportamentului autodistructiv.
Poate ca una dintre cele mai complexe si mai grave forme de respingere de sine este autoagresiunea imunitara, in timpul careia sistemul de aparare al organismului isi directioneaza toate fortele pentru a lupta impotriva determinantilor antigenici ai propriilor celule, in urma careia organismul incepe sa se sinucida. Un mecanism similar este observat intr-o serie de boli, cum ar fi lupusul eritematos, artrita reumatoida, sclerodermia etc.
Exista mai multe categorii care clasifica comportamentul autoagresiv
- Autoagresivitatea intentionata (taierea, planificarea sinuciderii) si inconstienta (comportamentul victimei, dorinta de actiuni periculoase).
- Autoagresiunea directa (automutilare directa) si indirecta (provocarea de situatii care creeaza pericol).
- Autoagresiune psihologica (workaholism, ganduri distructive, autoflagelare) si fizica (automutilare).
Adesea, persoanele care sufera de tulburare autoagresiva provoaca, in mod intentionat sau inconstient, situatii nesigure pentru viata, starea psihica si sanatatea lor.
Comportamentul fanatic este inerent atat la fanii sportului, cat si la oamenii care sunt membri ai unor secte religioase. Aderenta stricta la dogme, intoleranta fata de alte idei care sunt in contradictie cu ideile organizatiei in care persoana respectiva participa, duc la o crestere a tensiunii interne, care va cauta o cale de iesire. Si cum agresiunea externa directa, de exemplu, in sectele religioase, este de cele mai multe ori interzisa, manifestarea emotiilor isi gaseste o cale de iesire in autoagresiune.
Sporturile extreme, condusul in stare de ebrietate si autostrazile periculoase, obiceiurile proaste, orice fel de dependenta – toate acestea sunt manifestari ale sinuciderii ascunse, „intinse in timp”.
Semne de autoagresiune
Recunoasterea autoagresiunii la un adult poate fi foarte dificila. Oamenii au tendinta de a ascunde astfel de manifestari, deoarece se tem sa vada o reactie negativa in adresa lor, din cauza careia situatia lor se poate agrava semnificativ.
Daca banuiti ca cineva pe care il cunoasteti are o tendinta de autoagresiune, ar trebui sa acordati atentie urmatoarelor simptome:
- rani proaspete sau recent vindecate, arsuri si vanatai;
- maneci sau pantaloni lungi, mai ales pe vreme calda;
- iritabilitate frecventa si fara cauza;
- dorinta frecventa de a fi singur;
- cuvinte despre propria inferioritate, autoacuzari;
- tendinte sinucigase, dorinta de a disparea.
Daca gasiti simptomele de mai sus, trebuie sa discutati calm cu persoana respectiva, convingand-o de necesitatea diagnosticarii de catre un specialist. In cele din urma, puteti face fata autoagresiunii doar dupa o examinare diagnostica efectuata de un psihoterapeut.
Semnele directe ale autoagresiunii, la observarea carora este urgent sa se traga un semnal de alarma, includ:
- tentative de suicid;
- refuzul prelungit de a manca (care nu este cauzat de alte tulburari);
- autoprovocarea de vatamari corporale grave (taieturi, arsuri, vanatai).
Autoagresiunea trebuie distinsa de agresiunea directa, care poate fi exprimata prin actiuni in raport cu alte persoane sau obiecte.
Exista cazuri in care manifestarile externe ale autoagresiunii sunt folosite pentru a manipula oamenii. In astfel de cazuri, persoana foloseste de obicei modelul de personalitate autoagresiva doar pentru a atrage atentia.
Puteti distinge manipularea de autoagresiunea directa prin observarea unei persoane. Daca autoagresiunea apare doar in prezenta altor persoane, cel mai probabil aceasta persoana este un manipulator. Cel mai adesea, astfel de persoane folosesc comportamentul „victimei” pentru a atinge anumite obiective.
In astfel de cazuri, ingaduirea provocatorului nu va duce la o rezolvare a problemelor, deoarece persoana se va obisnui sa obtina totul cu ajutorul crizelor de furie. Este putin probabil ca privarea sau pedeapsa sa ajute la tratarea manipulatorului. Cea mai optima solutie la problema va fi o discutie calma care sa aiba ca scop intelegerea a ceea ce se intampla de ambele parti.
Principalele cauze ale autoagresiunii
Manifestarea autoagresiunii la adulti este un fel de mecanism de protectie in raport cu o situatie neplacuta pentru psihic. Adesea, o persoana incearca sa faca fata stresului provocandu-si o mica durere. Pentru un timp, acest lucru poate aduce usurare, dar cu cat mai mult, cu atat mai rau.
Acest lucru incepe sa devina un obicei, o persoana poate sa nu mai observe cum de fiecare data, traind emotii negative, incepe sa-si roada unghiile, sa se gandeasca rau despre sine. Acest comportament nu este o solutie la problema, ci doar agraveaza starea, deoarece, ulterior, persoana incepe sa se urasca si mai mult, neindraznind sa ceara ajutor si indepartandu-se tot mai mult de ceilalti oameni.
In psihologie, autoagresiunea este un concept destul de larg, acoperind atat ramuri pediatrice, cat si psihologice, iar motivele aparitiei sale sunt numeroase. Cel mai adesea, se manifesta la persoanele predispuse la nevroza, depresie, comportament introvertit si demonstrativ. In multe studii, exista o legatura intre aparitia autoagresiunii si un nivel scazut al stimei de sine, accentuarea personalitatii masochiste a caracterului.
Autoagresiunea la adulti se poate dezvolta la persoanele cu un psihic instabil si sensibil, cu o emotionalitate crescuta, cu o capacitate ridicata de empatie, care tind sa ii idealizeze pe altii si sa se deprecieze pe ei insisi.
Empatia acuta si dureroasa este considerata unul dintre cazurile speciale de autoagresiune. Motivul acestui comportament consta in simpatia excesiva pentru ceilalti. Autovatamarea poate aparea pentru a usura durerea altuia sau daca simpatizantul se simte vinovat de situatie, expunandu-se si pedepsindu-se astfel pentru aceasta. Dar lipsa de empatie fata de o persoana poate duce la un comportament de victima menit sa atraga atentia, simpatia si sprijinul.
Factorii externi care contribuie la aparitia autoagresiunii sunt situatiile traumatice, intreruperea procesului de socializare, violenta fizica si psihologica. Astfel, dezvoltarea autoagresivitatii inca din copilarie este facilitata de situatia turbulenta din familie, certurile frecvente ale parintilor, pedepsirea fizica si psihologica a copilului, umilirea si ridiculizarea, ignorarea nevoilor si lipsa manifestarilor de iubire, tandrete si grija.
Autoagresivitatea la adulti poate aparea si pe fondul intrarii intr-o comunitate religioasa, unde punerea in aplicare a standardelor de comportament cerute poate fi extrem de dificila sau, atunci cand se confrunta cu proteste interne, poate provoca mari tensiuni.
Exista, de asemenea, cauze pur biologice ale acestei tulburari: boli mintale, halucinatii auditive si vizuale si idei supraevaluate. In astfel de cazuri, numai spitalizarea urgenta va ajuta, deoarece o persoana care se afla sub influenta „vocilor” este mai probabil sa le asculte, si nu sa se apropie de oameni apropiati.
Potrivit expertilor femeile sunt mai predispuse la autoagresiune, iar barbatii – la heteroagresiune (agresiune externa). Acest lucru se datoreaza in mare parte faptului ca fetele primesc in copilarie o interdictie privind exprimarea furiei si a maniei.
Autoagresiunea si heteroagresiunea nu sunt fenomene care se exclud reciproc si care sunt opuse una fata de cealalta. Mania, indiferent de unde este indreptata, are dreptul de a fi exprimata. Intrebarea este cat de adecvata sau inadecvata va fi aceasta.
Atunci cand o persoana intr-un acces de furie bate o alta persoana, distruge totul in jur – aceasta este o expresie inadecvata a heteroagresiunii. Astfel, heteroagresiunea nu se opune autoagresiunii, ci mai degraba diferitelor moduri de a raspunde la nivel comportamental.
Comportamentul autoagresiv este asociat cu calitatile personale ale unei persoane. La o varsta mai inaintata, o astfel de reactie la stres indica imaturitatea sa psihologica si o serie de alte tulburari psihologice si sociale.
Daca vorbim despre relatia comportamentului autoagresiv cu caracteristicile sistemului nervos, atunci la melancolici, ca si la persoanele sensibile, inclusiv la sentimentele celorlalti, autoagresiunea va aparea mai des decat la persoanele colerice, care, dimpotriva, au tendinta de a arata totul. In mod firesc, adolescentii sunt mai predispusi la comportamente autodistructive, deoarece adolescenta, in principiu, este in sine o etapa conflictuala in viata unei persoane. Autoritarismul excesiv al parintilor in aceasta etapa este o cale directa spre autoagresiune.
Autoagresiunea poate aparea atat in mod constient, cat si inconstient, astfel incat o persoana singura nu poate explica intotdeauna ce face si care sunt motivele comportamentului sau. In unele cazuri, recunoasterea autoagresiunii poate fi destul de problematica, deoarece o persoana care si-a pastrat capacitatea de a gandi critic are o dorinta de a ascunde acest aspect al vietii sale.
Autoagresiunea la copii
Un rol important in formarea autoagresiunii este jucat de situatia din familia copilului. Factori atat de importanti precum nesiguranta emotionala, un sentiment constant de frica, rusine sau vinovatie provoaca aparitia experientelor negative. Aceste experiente persista in adolescenta si se pot manifesta sub forma unor idealuri negative care formeaza modele de comportament distructiv: „cautarea pedepsei”, autoagresiunea, dependenta de droguri si actiunile antisociale.
Conform cercetarilor, copiii si adolescentii care au fost grav traumatizati in trecut (de exemplu, supusi la violenta sexuala sau doar fizica) sunt mai predispusi la autoagresiune. Acest lucru se datoreaza partial faptului ca violenta modifica raspunsul fizic la perceptia durerii si provoaca diverse prejudecati in psihic. O victima a abuzului poate gandi astfel: „Daca asta mi s-a intamplat mie, atunci sunt rau si o merit”.
Dar violenta este departe de a fi singurul motiv de redirectionare a furiei spre interior. Frazele nepasatoare ale parintilor precum „Ar fi mai bine daca nu ai exista deloc” sau „Uite baiatul vecinului, bravo pentru el, dar tu nu esti asa” pot provoca, de asemenea, ura de sine la un copil.
Manifestarile de autoagresiune la un prescolar pot indica dezvoltarea unor procese fiziopatologice sau a unor tulburari de dezvoltare psihica. In unele situatii, acest comportament poate fi rezultatul unei slabe adaptari la mediul social.
Manifestarea autoagresiunii este caracteristica in special pentru copiii care sufera de autism. Lumea mentala a unui copil diagnosticat cu autism este limitata de ideile sale si, prin urmare, chiar si schimbarile minore ii pot provoca izbucniri puternice de furie: de la intruziunea in spatiul sau personal (mai ales in locurile publice) pana la cele mai mici schimbari in mediul inconjurator.
Parintii trebuie sa observe in ce situatii se manifesta autoagresivitatea, sa incerce sa evite astfel de momente si sa nu-l lase copilul singur. In unele cazuri, poate fi nevoie de asistenta medicala.
La varsta de trei ani, copilul trece printr-o perioada pe care psihologii si psihiatrii o numesc „eu insumi”. El a atins un anumit nivel de independenta, dar nu a invatat inca pe deplin sa aiba grija de el insusi, asa ca se enerveaza daca nu poate, de exemplu, sa-si lege sireturile.
Aceasta perioada se caracterizeaza prin izbucniri de furie, proteste si negarea unor situatii anterior atractive. Parintii ar trebui sa fie politicosi cu copilul, sa-i permita sa-si arate independenta, daca acest lucru nu ameninta nimic periculos. Uneori este bine sa va oferiti ajutorul. In caz de agresivitate, este suficient sa distrageti atentia copilului prin schimbarea atentiei sale catre altceva.
Daca fenomenul este observat la un copil, parintii ar trebui sa ia in considerare cu atentie nevoile unei personalitati in crestere. Autoagresiunea la copii este o reactie la nemultumirea fata de comportamentul parintilor. Dar, deoarece este dificil pentru un copil sa explice ce anume il nemultumeste si sa proiecteze furia asupra parintilor sai, el face acest lucru in raport cu el insusi. Optiunea ideala in astfel de cazuri este ajutorul unui psiholog pentru copii.
Pentru un diagnostic complet si un tratament ulterior, trebuie sa va adresati unui specialist. Un copil, ca si un adult, in astfel de cazuri are nevoie de ajutorul unui psiholog, iar in cazuri mai complexe, de un psihoterapeut. Cu cat se intarzie mai mult tratamentul, cu atat mai greu este sa tratezi mai tarziu un astfel de pacient.
Comportamentul autodistructiv poate fi prezent la varste diferite, afectand atat copiii, cat si adultii. Dar autoagresiunea in adolescenta atinge apogeul. Deoarece in aceasta perioada se observa schimbari hormonale puternice in organism, care, printre altele, cresc emotivitatea, este mai dificil pentru o persoana sa raspunda normal la probleme. Manifestarile traumelor psihologice provocate in copilarie sunt agravate. Adolescentii pot avea impulsuri suicidare frecvente, ura de sine deschisa, in special pentru aspect, demnitate.
Adolescentii sunt predispusi la manifestarea autoagresiunii in legatura cu procesele fiziologice si schimbarile hormonale din organism, ceea ce, desigur, afecteaza starea psiho-emotionala.
Adolescenta este o perioada destul de dificila a pubertatii, asociata cu schimbari hormonale. Daca la varsta scolara primara copilul era concentrat pe opinia parintilor si a profesorilor, atunci in perioada de tranzitie este important pentru el sa le faca pe plac colegilor sai. In efortul de a obtine calitati aprobate din punct de vedere social in mediul de varsta lor, adolescentii realizeaza actiuni care sunt direct legate de riscul pentru sanatate si chiar pentru viata.
Tratamentul autoagresiunii
Autoagresivitatea la adulti si copii poate fi tratata in orice stadiu, insa, prioritara pentru a avansa pe calea recuperarii este constientizarea de catre persoana insasi a ceea ce se intampla, ca o problema care depaseste norma.
Primul pas in tratarea comportamentului autoagresiv este identificarea cauzelor aparitiei sau dezvoltarii acestuia, pentru a gasi noi modalitati, mai putin traumatizante, de a depasi experientele insuportabile in viitor. Pentru munca independenta, poate fi potrivita reorientarea comportamentului si inlocuirea actiunilor distructive cu unele de sustinere.
Trebuie sa incepeti prin a intelege problema. Daca observati semne de autoagresiune la dumneavoastra, dar in acelasi timp le considerati normale, va va fi aproape imposibil sa va ajutati. Iar daca intelegeti ca autodistrugerea este un drum spre nicaieri, incercati sa aplicati urmatoarele sfaturi.
Analizeaza-ti sentimentele
Intelege-ti furia si intelege de unde vin aceste sentimente si catre cine sunt indreptate. Permiteti-va sa va enervati putin, dar nu va invinovatiti pentru asta. Intelegeti ca sunteti aceeasi persoana ca toti ceilalti si ca aveti dreptul sa va „descarcati”.
Amintiti-va ca furia si mania, atunci cand sunt gestionate corespunzator, pot fi foarte benefice si vizeaza mentinerea sanatatii dvs. emotionale.
Scapati de experientele negative
Potrivit psihologilor, sublimarea este considerata cel mai productiv mecanism pentru experimentarea emotiilor negative.
Atunci cand te simti suparat pe tine insuti, te invinovatesti sau chiar vrei sa te ranesti, incearca sa iti distragi atentia de la astfel de ganduri facand lucruri care iti plac si care iti aduc placere.
Incercati sa va calmati, ascultati muzica placuta, beti ceai sau relaxati-va in baie. A face sport este, de asemenea, o modalitate excelenta de a arunca toata negativitatea acumulata.
Vorbiti
De multe ori, pentru a rezolva o problema aparuta cu o alta persoana care v-a provocat emotii negative, este suficient doar sa ii spuneti despre asta. Cele mai multe certuri apar doar din cauza incapacitatii de a vorbi deschis despre sentimentele lor.
Daca nu va puteti gestiona furia fata de o anumita persoana, cum ar fi seful dumneavoastra, si totusi nu puteti sa-i spuneti nimic la serviciu, incercati sa vorbiti despre asta cu prietenii dumneavoastra, cu un psiholog sau pur si simplu scrieti intr-un jurnal tot ceea ce va ingrijoreaza. .
Cereti ajutor
Daca simtiti ca nu va puteti rezolva problema de unul singur, nu ezitati sa cereti ajutor. Cereti familiei si prietenilor sa va sprijine. Daca este necesar, contactati o persoana calificata. Amintiti-va ca nu aveti de ce sa va fie rusine. Sanatatea dumneavoastra fizica si mentala este primordiala.
Tratamentul, cel mai probabil, va necesita o combinatie de munca psihologica si medicamente, ale caror doze si combinatii sunt selectate de medic in mod individual in fiecare caz in parte.
Autoagresivitatea insoteste adesea alte boli psihice, cum ar fi tulburarea obsesiv-compulsiva si schizofrenia. In plus, daca pacientul are un motiv serios pentru un comportament autodistructiv, de exemplu, o trauma nedezvoltata, „ingropata” in adancurile subconstientului, este putin probabil ca el sa poata lucra in mod independent si in siguranta.
O persoana care sufera de autoagresiune are nevoie de ajutorul rudelor si prietenilor. Ceilalti il pot ajuta manifestandu-i grija, sprijin si iubire. Este important sa ramana aproape in momentul in care traieste emotii dificile si negative, aratandu-i ca poate sa se deschida si sa ceara ajutor. Astfel de persoane trebuie laudate mai des si, daca este posibil, trebuie evitate criticile si in niciun caz nu trebuie folosite declaratii umilitoare si jignitoare.
Tratamentul obligatoriu al autoagresiunii este prescris in prezenta unei amenintari la adresa vietii si sanatatii umane, a comportamentului suicidar, a leziunilor corporale si a refuzului de a manca.
Nu este nimic in neregula cu nemultumirea fata de propria persoana, dimpotriva, este o reactie absolut naturala a organismului, care il ajuta sa evolueze. Problemele incep in momentul in care autoagresivitatea devine o modalitate obisnuita de a raspunde la intreaga gama de situatii frustrante – situatii in care subiectul nu poate atinge scopul dorit.
Autoagresiunea este periculoasa, deoarece persoana incearca prin orice mijloace sa se raneasca, sa se umileasca si sa se distruga. Acest comportament duce la tulburari psihice, precum si la sinucidere. Este important sa recunoastem la timp aceste manifestari, sa invatam sa ne respectam pe noi insine si sa tratam mai usor diversele probleme. Abilitatile sanatoase de autocritica va vor ajuta sa intelegeti sobru situatia si sa trageti concluziile corecte.
Cel mai bun mod de a preveni autoagresiunea este dragostea, atentia si sprijinul celor dragi.